După cinci zile în care am agonizat pur şi simplu - adică am ieşit cu fetele la cafele, am dormit pe partea lui de pat şi am făcut duş în baia lui că era mai aproape :) - bucurie maximă!, s-a întors jumătatea mea masculină acasă. Pentru ca să marcăm cumva sosirea, prietenul din dotare a zis să mergem la film.
Da…şi am ales filmul Seven Pounds, tradus Şapte suflete cu Will Smith (o balanţă atletică!) şi Rosario Dawson, ca să nu mai vorbim de Woody Harrelson cu perucă într-un rol de Mircea Diaconu, metaforă prin care vreau să spun că e un rol în care personajul aşa are o făţucă şi un comportament overall blând şi îndurător, încât îmi vine să îl strâng la piept şi să îi spun că totul va fi bine, mâinile în aer şi strigă cu mine.
Este povestea unui bărbat care îşi învinge o traumă aşa cum îi dictează inima, adică făcând bine necondiţionat, unor oameni care merită cu adevărat.
Cred că este cel mai emoţionant film pe care l-am văzut vreodată. Depăşeşte şi Finding Nemo şi Leon în lacrimogenitate, atâta de emoţionant este. Will Smith face un rol la fel de bun sau poate mai bun decât în The Pursuit of Happynnes şi reuşeşte ca de obicei să facă spectatorul să priceapă care este viziunea artistului. Am ieşit de la film cu faţa roşie şi mi-a fost frică să conduc înapoi acasă - how girly of me! În schimb am stat în dreapta şi am mai plâns până acasă la intervale regulate.
Seven Pounds nu debutează prea grozav pentru persoanele suferinde de ADD ca mine. După primul sfert de oră încă nu pricepusem despre ce e vorba în propoziţie, dar apoi când a început Will să mă hipnotizeze cu his acting skills şi Woody pulled "the Mircea Diaconu" nici nu am mai clipit ca să nu pierd nimic! Filmul este prea frumos ca să-l povestesc, însă te lasă cu nişte idei care poate te vor face să preţuieşti mai mult persoanele pe care le iubeşti şi le tratezi cu haicăamtreabăvblaterpa.
La acest film se merge cu şerveţele obligatoriu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu