Prima mea pizza

Săptămâna asta am fost mai extrem de feminină ca niciodată, motiv pentru care pe la jumatatea ei am zis să prestez şi despre gătit. M-am căznit vreo 20 de minute căutând o reţetă, după care am dat de aur! PIZZA, ofc. Dar nu pizza cu aluat din franzela sau congelat. Nu, nu...cu aluat făcut de mânuţele mele. Treaba a mers destul de smooth, partea cea mai grea legată de făcutul aluatului fiind dospirea (durează o oră, nu am niciun soi de răbdare aşa că pe la vreo 40 de minute am dat prosopul la o parte) şi descleierea acestuia pe de ceas, inel, catarama, etc.

Nu ştiam exact cum să pun toate bunătăţile pe deasupra aşa că am întrebat la Chez Mazilique. Cu outline-ul pus la punct, am decis să beau o bere pe stomacul gol fiindcă îmi stimulează imaginaţia şi m-am apucat de tăiat ciuperci proaspete, un chorizo, ardei gras, multă, foarte multă mozarella şi nu-mi mai amintesc ce altceva, fiindcă mi-a venit de hac berea aia rece. Am întins aluatul de vreo 100 de ori ca pe un cearceaf cu un băţ de lemn, că nu-mi vine acum denumirea, l-am pus în tavă pe hârtia de copt şi apoi l-am uns cu un sos de roşii cu busuioc, am pus toate ingredientele tăiate şi după ce am mai aruncat nişte parmezan pe deasupra am băgat la cuptorul încins pentru 15 minute sfâşietor de lungi. I recall feliuţe subţiri de roşie şi ceva condimente de busuioc şi ... altă plantă uscată :) dar cea mai vie amintire este legată de bunătate. Nu a ieşit ca o pizza insipidă de casă ci mai mult ca o pizza bună de la restaurant dar făcută de mami. Magic :))

Cel mai mult regret faptul că nu am reuşit şi eu, cum reuşeşte cineva foarte inspiring pentru activitatea mea culinară să mai fac şi poze yummy. Tot ce am putut să scot a fost asta:

BIS!